Banner Exchange
           
Un "comisar" roman la Madrid (Et in ...Salamanca ego!)

În perioada 16 - 23 noiembrie, s-a desfasurat la Salamanca (Spania) expozitia mondiala de filatelie pentru tineret "Espana 2002", patronata de F.I.P. Date tehnice: au fost etalate 281 de exponate ale unor tineri filatelisti (13 - 21 de ani) din 41 de tari, împartite pe 3 grupe de vârsta, precum si 19 tiluri de literatura filatelica dedicata tinerilor; plansele de expunere, cuprinzând peste 14.000 de piese filatelice, ar fi însumat - puse cap la cap - circa 4 kilometri; au fost acoperite 918 fete de panou. România a fost prezenta la expozitie cu 5 exponate, dupa cum urmeaza: "Prime zboruri O.N.U." (Vlad Achimescu); "Pasarile lumii" (Andrei Badoiu); "Roci si minerale" (Alina Chiriches); "Instrumente muzicale" (Dinu Iuliu Dumitrascu); "Sah" (Tiberiu Manescu). Juriul (prezidat onorific de Seow Chuan Hoh - presedinte al F.I.P.), alcatuit din 17 membri, a acordat urmatoarele diplome si medalii: 18 vermeil mare; 29 vermeil; 53 argint mare; 60 argint; 53 bronz-argint; 56 bronz si 12 diplome de participare. Elementul de noutate al manifestarii: expozitia a fost montata în corturi (!!!), în plina strada, fapt care a atras un numar mare de vizitatori, între care multi tineri si, mai ales, copii.
Am avut surpriza si, nu mai putin, onoarea de a fi delegat de Federatia Filatelica Româna în calitate de comisar al României la "Espana 2002", prima mea însarcinare de acest fel... Voi încerca, în cele ce urmeaza, sa descriu, pentru cititorii revistei "Filatelia", nu doar fenomenul expozitional în sine, ci impresiile si senzatiile pe care le-am încercat pe tot parcursul acestei "aventuri spaniole"...
Ziua 1: 16 noiembrie. "Bestia" desteptatoare suna la ora 4.00 si ma face sa sar din pat ca electrocutat. Trebuie sa ajung devreme, sa "fac" vama. Ajuns la Otopeni, totul merge perfect, desi n-am "hârtia de la patrimoniu" (sunt, oricum, blindat cu un teanc de documente oficiale, împuterniciri, carnet A.T.A., inventare ale colectiilor, etc...). Vamesii îsi fac meseria sumar.
Urc în cursa de Paris a companiei Air France a carei agentie bucuresteana e prietena cu filatelistii si le face binevenite reduceri de pret (multumim, domnule Audesson!). Decolam cu oarecare întârziere: la Paris e ceata... Avionul face ture deasupra Orasului Luminilor si încep sa ma întreb daca mai prind cursa de Madrid.
În sfârsit, la sol, ma târasc (cu bagajele aferente) spre un terminal de la celalat capat al pamântului. Tot din motive de ceata întârzie si decolarea spre Spania, asa ca am timp sa beau o cafea si sa fumez o jumatate de duzina de tigari...
În fine, decolam. Avionul e aproape gol, spre deosebire de cel cu am plecat din Bucuresti (pleaca românasii nostri, se tot duc...). Încerc sa "virusez" cu microbul filateliei o stewardesa frantuzoaica frumusica si... interesa(n)ta, cam plictisita de rutina zborului. În aer (cam turbulent pe alocuri) profit de serviciile companiei Air France si înghit o portie de paste italienesti stopita cu un Bordeaux adevarat, peste care pun capac cu un Cognac (autentic) si o cafea (cam "asa-si-asa").
La Madrid ma întâmpina ploaia (vorba-ceea: "the rain in Spain..."). Sunt asteptat de doi oficiali care ma remorcheaza, zeci de metri nesfârsiti, catre un "meeting point" de unde urma sa fiu preluat, împreuna cu alti picati din cer în acelasi scop, de un autobuz. În drum fac si vama, obtinând necesara stampila pe formular fara nici o problema. La "point" fac cunostinta cu comisarul grec (firesc: avem amândoi la rever insigna "Lions International"). Kostas (Krinos-Panitsas) e un tip simpatic, foarte volubil, greu de întrerupt când se pune pe povestit. Zice ca ieri a facut baie în Egee (si aici ploua si e frig de-a binelea...). Povesteste despre insulele arhipelagului (îmi lasa gura apa...). E necajit ca însotitorul lui (Sotiris, tot grec si el, evident) a descoperit, în vama, ca valiza pe care o credea a lui era de fapt o alta, asemanatoare, a unui ungur venit din... Cipru si topit deja "în ceata" Madridului (Si-o va recupera, fara probleme, o ora mai târziu, celalalt dându-si seama rapid de confuzie).
Într-un târziu, pornim spre Salamanca; în autocar sunt vreo 16 comisari si membri de juriu. Vor mai veni la aeroport, pâna seara, înca trei autobuze, sa-i aduca pe toti. Madridul se pierde iute din ochi. Ploua mereu. Picotesc..., adorm de-a binelea. Ma trezeste un claxon si-o frâna violenta care ma sperie, caci ma credeam înca în avion. Afara nu mai ploua: ninge! Ca-n basme, cu fulgi mari. E tot atât de superb pe cât de surprinzator. Mai târziu cu 30 de minute si 40 de kilometri se însenineaza de-odata, e frumos ca-n aprilie, pe la noi. Ne-apropiem de Salamanca.
Se zaresc, de departe, siluetele celor doua catedrale (emblematice) ale stravechii cetati. E un oras aparte... (si nu doar pentru faptul ca cei 150.000 de locuitori stabili ai sai "beneficiaza" (laolalta cu circa 40.000 de studenti care învata aici anual), de serviciile a aproape 6.000 de... cârciumi, baruri ori discoteci - dupa spusele unui ghid din partea organizatorilor). Încarcat de istorie, considerat unul dintre cele patru "faruri ale culturii" europene, stravechi centru universitar (din secolul XIII) Salamanca este, în anul 2002, "capitala culturala a Europei" si, în acest context, sediu al expozitiei mondiale de filatelie pentru tineret "Espana 2002".
Ma simt un personaj important, fiind si eu o piesulita din acest imens si divers "puzzle" în care filatelia îsi gaseste un loc firesc si meritat... La intrarea în oras ne asteapta doi ofiteri din "policia local", pe motociclete si ne escorteaza, cu mare pompa, pe strazile înguste. Opresc circulatia: trecem noi, filatelistii! Senzatia e stranie. Probabil ca tot asa se vedea si prin parbrizul masinii lui Ceausescu... Dar lui, poate-i placea. Eu nu ma amuz; mi-e chiar putin jena. Alta era situatia, daca aveam la mine, între exponate, câtiva "cabos de torros" de-ai nostri, sa rup gura târgului!
Ajungem la un hotel. Dupa un moment de confuzie, se constata ca nu e ala care ne este rezervat. Mergem mai departe, la un altul. Asta-i al bun: "Catalonia" - 4 stele. Capat cartela-cheie si urc în camera. E "super", chiar daca fereastra da spre o curticica interioara; vad numai ziduri. Oricum, se pare ca n-o sa prea am vreme sa stau la o fereastra sa admir peisajul.
Plec la birourile expozitiei, predau (operativ) cele 5 exponate, cunosc o parte din oamenii implicati în eveniment (organizatori spanioli, comisari straini, secretari(e), lume de tot felul). Cu satisfactia datoriei împlinite, pornesc prin oras, pregatindu-ma pentru un "festin" pe cinste. Afara ploua iarasi, dar strazile forfotesc de lume (e sâmbata seara...). Gasesc, într-un târziu, ce cautam: un magazin cu de-ale gurii (e deschis non-stop). Fac provizii serioase: jambon, icre (negre), camembert, bere, vin (rosu), chorizzo, mustar, cola, ceapa murata, pâine (totul: 22 euroi si ceva maruntis). Am de mâncat si baut pentru o saptamâna! (Voi folosi frigiderul-bar din camera pentru ceva mai bun decât "mignonette"-le rezervate de gazde). Înapoi la hotel si la masa! Motai în baie o vreme, bagat pîna la ochi în spuma si îmi promit sa dorm cel putin zece ore întregi. N-apuc, pentru ca sar binisor de miezul noptii pregatind seturile "de dar" pentru ceilalti oficiali (întreguri postale, ilustrate, pliante,...). Le voi distribui mâine, la primul "briefing" al comisarilor. Sper sa le placa si sa le aprecieze!
Ziua 2: 17 noiembrie. Dupa o noapte în care recuperez "la greu" oboseala acumulata pe drumul de ieri, iau un mic dejun modest, în ciuda ofertei exagerat de generoase a hotelului (ce sa fac, daca nu sunt obisnuit sa manânc dimineata, pe stomacul gol...?).
La zece fix (...am, n-am treaba), ma înfiintez la "briefing"-ul comisarilor. Se face prezenta: sunt 39 de comisari, din tot atâtea tari (doi n-au reusit sa "prinda" Salamanca, din motive de sanatate). Coordonatorul expozitiei din partea F.I.P., cehul Lumir Brendl tine un scurt (si extrem de amabil) discurs de întâmpinare si ne someaza sa fim prezenti, fara gres, la toate convocarile ce se vor face în zilele urmatoare. Facem schimb de cadouri. Ofer mapele pregatite azi-noapte si lansez invitatii pentru "EFIRO 2008". Primesc, la rându-mi, piese filatelice din lumea larga. E o atmosfera destinsa, amicala, ma simt între prieteni, chiar daca nu ne cunoastem înca decât din... catalog.
Se încheaga conversatii conventionale, de tatonare. Fac "gasca" cu Kostas, comisarul grec, cu comisarul (comisara...?) din Armenia si cu reprezentanta Ciprului. Pornim, în aceasta formatie, sa vedem expozitia. Cele cinci locatii ale exponatelor, împartite pe criterii tematice si de vârsta, ocupa niste sofisticate corturi (cu climatizare si toate dotarile necesare: lumini, ventilatie, umiditate controlata, paza, etc...) amplasate în pietele centrale ale orasului. Înca nu s-au deschis, în asteptarea inaugurarii oficiale a expozitiei.
Toate panourile sunt pline; montarea s-a facut peste noapte, cu o extraordinara rapiditate si eficienta. Ceremonia de inaugurare expozitiei are loc într-un cort imens, în Plaza Mayor (piata centrala a Salamancai). Cuvânta (frumos si simtit) comisarul general (Segundo Mesado Lobato), presedintele F.I.P. (Seow Chuan Hoh), directorul postei si telegrafelor (Alberto Nunez Feijoo), primarul orasului (Julian Lanzarote Sastre) si presedintele FESOFI - Federatia Societatilor Filatelice Spaniole (Fernando Aranaz del Rio). Fiecare "speech" e urmat de aplauze entuziaste din partea unui public numeros si, aparent (cel putin la prima vedere) interesat. Ni se proiecteaza apoi un filmulet în care Spania se prezinta prin timbrele ei. Excelenta ideea, foarte buna realizarea. Se simte implicarea intensa si atenta a autoritatilor, mai ales ca la intrarea în spatiile expozitionale troneaza, la loc de cinste, vitrine cu coli de marci postale semnate de Regele lor!
Odata discursurile terminate (scurte, la obiect, interesante, toate traduse în engleza, la casca), pornim prin ploaie spre palatul Figueroa, pentru cocktailul de "bun venit" (noroc ca e doar la o aruncatura de bat!). Suntem înca usor stingheri unii cu altii. Reintegrez "gasca" de estici si ma instalez cu ei la o masa, alaturi de alti invitati de prin partea locului.
Mâncarea si lichidele potabile (de toate felurile) sunt cât pentru de cinci ori pe-atâtia câti suntem de fata. Totul e bun, de calitate excelenta si... limbile încep sa se dezlege. Ambianta devine cordiala. Schimbam impresii, vorbim despre timbre si... calamari, filatelie si gastronomie, totul cu degajare si sincera intentie de apropiere, de comunicare. Simti, material, ca esti între prieteni. Satui si bine dispusi, pornim sa evaluam colectiile intrate în competitie, expozitia fiind deja pusa la dispozitia publicului.
Ne "lovim", ici-colo, de grupulete ale mebrilor juriului, porniti deja la treaba. Facem schimb de opinii la fiecare exponat. Ne aratam (si laudam) unii altora exponatele pe care le-am adus de-acasa. Parerile sunt pertinente; se remarca, de la o posta, "facaturile" - exponate realizate de adulti si semnate de copiii lor. Ne întrebam (pur retoric) cât de corecta va fi jurizarea si în ce masura se va tine cont de asemenea flagrante mistificari. Avem ocazia sa "pipaim" cu privirea exponate de mare exceptie, cu piese rare si scumpe, bine puse în valoare, care nicidecum nu pot fi atribuite unor "juniori"... Om vedea, la palmares, dreapta judecata a juriului!
Ne întoarcem la hotel, deja osteniti de-atâta vizionare, cu dorinta de-a reveni si studia fiecare exponat, în detaliu. Vom face, cu siguranta, aceasta investigare în zilele ce urmeaza.
Apuc sa ma odihnesc pret de un ceas dupa care, pus "la tol festiv", plec spre locul de întâlnire pentru dineul inaugural. În autocarul etajat schimb câteva vorbe (tot în engleza) cu o tânara expozanta asturiana care s-a prezentat cu o colectie de... trandafiri (pe marci postale, evident!). Are si piese românesti si ma declar încântat de aceasta, mai ales ca tânara e draguta foc, vorbeste o engleza impecabila, îi plac trandafirii (florile mele preferate) si, mai ales, ar vrea sa vina la Bucuresti, sa participe si ca "matura", la... EFIRO 2008.
Dineul e fabulos, suntem toti acolo ca o mare familie. Stau la o masa mare cu "gasca" sus-amintita la care se alatura comisarul danez Knud Mohr, fostul presedinte al F.I.P. Vinul (alb si, mai apoi, rosu) înlesneste vadit comunicarea, incita la dialog. Vorbesc, pe rând, ba în engleza, ba în franceza, uneori în germana sau italiana si, din când în când, îndraznesc un "muchas gracias" curat spaniol, în functie de interlocutor. Atmosfera e destinsa, câteva discursuri puncteaza vag si scurt momentul, de fapt un pretext "oficial" pentru un adevarat "chef" între prieteni. Adun, pe cartonul menu-ului, un snop de autografe de la cei din preajma. Va constitui, cu siguranta, o amintire dintre cele mai placute despre aceasta seara exceptionala. Deja ne simtim mai apropiati unii de altii, putem discuta (si o si facem) despre orice: de la catolicism si ortodoxie la componenta Uniunii Europene; de la salariul mediu în tarile noastre la soarta filateliei (în general...). Am o scurta discutie cu presedintele F.I.P. Sunt putin emotionat: singaporezul stie câte ceva despre România, are habar unde se afla (mai rar pentru un extra-european), e încânta de activitatea Federatiei nostre, pe scurt: e de bine!
Masa-i gata; ne îmbarcam în autocar si dam fuga la "nani". Pe drumul spre hotel, nimeresc într-un grup compact, eminamente spaniol. Constat ca nu suntem numai latini, ci si dispusi sincer sa depasim spontan orice bariera, fie ea doar de limba. Ne întelegem perfect (în engleza, pe alocuri franceza, uneori italiana si chiar spaniola). Bârfim de una, de alta, pâna la destinatie.
Ajung la hotel si am surpriza sa fiu interpelat în limba ...româna de Otto Hornung (presedinte al Asociatiei Internationale a Jurnalistilor Filatelisti). E un personaj aparte, a trait - zice el - doi ani în România, vorbeste perfect limba noastra. Zabovim la un "night cup" (whisky on the rocks), în compania comisarului austriac si a delegatei sud-africane; vorbim despre filatelie si altele; laudam amfitrionii care nu întârzie sa apara. Ne complimentam reciproc, apreciem "gazduirea" (cu toate cele aferente); constatam, înca o data, ca nu exista nici umbra de bariera între noi. E chiar încheierea perfecta pentru o zi asijderea.
Ma retrag în "vastele-mi apartamente" cu nemultumirea ca ziua a fost prea scurta si n-am avut timpul necesar pentru atâtea si-atâtea lucruri ramase nefacute, nespuse înca... Dar, mai e si mâine o zi; mai e vreme de întâlniri, discutii, informari, acumulari. O sa-mi fie dor de oamenii astia! Buenas noches, hasta manana!
Ziua 3: 18 noiembrie. Azi a fost o zi "scurta". Dupa un somn reparator (scurt, dar îndesat), mi-e cam greu sa "fac ochi". La zece ma prezint la sala comisarilor. Primim un sac de daruri de la gazde: mape, timbre, brelocuri, medalii, etc. si câte o carte (buna!) despre "cum sa-mi organizez colectia/exponatul". E în spaniola, dar usor de deslusit. Mai bem o cafea si-o pornim care încotro.
Ma grabesc sa mai arunc un ochi prin expozitie, netulburat de nimeni. E lume mai putina ca ieri (e luni...). Totusi, sunt ceva vizitatori. Ies apoi prin oras, în calitate de turist autentic (nu-mi lipseste aparatul foto si un plan al perimetrului central al Salamancai). Animatie mare, în ciuda ploii care se încapatâneaza sa cada fara întrerupere dintr-un cer de... plumb (n-am gasit alt termen, asa ca apelez la clasici). Grecii au plecat sa vada Avila (un orasel medieval de secol XI, la o ora de mers cu trenul). M-au îmbiat si pe mine, dar n-am "pus botul".
Prefer sa particip la lansarea - punerea în circulatie - a unei emisiuni a postei spaniole - prima dintr-o serie de sase sau sapte timbre ce vor fi lansate în ritm de unul pe zi în cursul saptamânii. Ceremonia are fast, e lume multa, regia momentului e spectaculoasa. Afara ploua mereu, ma "trage" la somn... Ma retrag în camera, iau o gustare sumara si ma integrez în traditiile locului: la ora asta e... "tiempo por la siesta".
Dorm pâna spre seara si, pe la sapte pornesc spre Casino Figueroa unde suntem invitati la festivitatea decernarii premiilor de excelenta acordate de Fundatia Alberto de Figueredo pentru Filatelie. Un personaj important de-al lor tine un discurs interminabil, în vreme ce toata lumea saliveaza tragând cu ochiul la crevetii îngramaditi pe mese alaturi de alte aglomerari de "materii si materiale" care mai de care mai comestibile. Aparatul foto îmi face figuri. Prind totusi câteva instantanee din toata ceremonia. Grecii povestesc în soapta "aventura avilana". Din câte spun, se pare ca n-am pierdut nimic ca nu m-am dus cu ei...
În sfârsit, trecem la atacul bucatelor si cupelor ce tot vin, în valuri, dinspre bucatarie. Atmosfera, usor "constipata" pâna acum, se destinde vizibil. Apare între noi comisarul rus (brrr! ce conotatie cu iz neplacut pentru mine!). Tipul, care e si ucenic în juriu, pare "cum-se-cade"; schimbam obisnuitele formule de politete. Pleaca repede mai departe, sa-si continue "inspectia". Se alipeste "gastii" noastre comisarul austriac (Klaus), un tip simpatic si volubil, din Innsbruck. Ma descoase insistent: e interesat de istoria insulei Ada-Kaleh. Îi promit informatii pe larg, de acasa. Vorbim una-alta, despre politica imperiilor în primul Mare Razboi, comentam geo-politica Europei de-a lungul secolului XX si în vremea de-acum. Discutia ne prinde si plecam printre ultimii spre hotel.
În hol, mai întârziem la "una mica". Ni se alatura comisarul egiptean (Hisham Bassyouny), un munte de om, tare simpatic de altfel, cu vaste cunostinte în varii domenii. Continuam discutia despre politica europeana, comentam situatia confuza din Orientul Mijlociu, apoi trecem la filme si femei (actrite) frumoase si celebre (deh, tocmai fusese lansata de posta Spaniei marca postala dedicata cinematografului...). Seara se lungeste un pic, dar e placut. Afara continua sa ploua... Într-un sfârsit, ma retrag în camera si-mi pregatesc, pe îndelete, o baie cu... "spume". Noapte buna, pe mâine!
Ziua 4: 19 noiembrie. O zi care trece aproape neobservata... Cerul plânge mai departe, neostoit... Facem "briefing"-ul matinal obisnuit, mai primim ceva "suveniruri" filatelice de prin '92 sau cam asa ceva si asta-i tot, în ceea ce priveste partea "oficiala" a zilei.
Ma plimb prin expozitie, constat ca iar sunt multi, surprinzator de multi vizitatori, în ciuda ploii care se încrânceneaza asupra noastra (...si eu eram convins ca Spania e o tara din cele calde, uscate, însorite!). Între vizitatori, multi copii si tineri. Fac câteva poze si ma îndrept spre "carpa 1", cortul din Plaza Mayor, unde se pune în circulatie timbrul dedicat televiziunii. Sunt invitati doi producatori Tv. si trei actori (între care doua vedete feminine "aratoase", protagoniste ale unei telenovele de succes pe la ei). Am parte de discursuri împanate cu glumite la care se râde copios. Un grupulet de pustoaice de 12-13 ani chiuie de zor la vederea vedetelor si solicita vehement autografe. Ceremonia se termina cu operatiunea de aplicare a stampilei "prima zi" de catre invitati pe marca postala ce le este dedicata.
Urmeaza un cock-tail la Casino Figueroa la care suntem chemati cu totii sa luam parte (au spaniolii astia din Castilla y Leon un vinisor rosu - "tinto" - sa-l pui la rana, parca anume facut sa combata efectele ploii care nu se mai opreste...). Mai ciugulim ceva, mai vorbim de una, de alta, tot în perimetrul filateliei, dar cu trimiteri subtile catre politica (si nu doar cea filatelica), geo-politica, U.E., etc. Toti vor sa stie si sa înteleaga România post-comunista. Ma straduiesc sa le spun adevarul: cum ca e bine, mult mai bine, dar... e înca mult loc de ceva mai bine. Promit, pentru 2008, un eveniment de mare... "marca" (postala, evident!). Invit pe toata lumea sa vina la Bucuresti, la EFIRO!
Întors la hotel, dorm pe rupte, udat bine si pe dinauntru si, mai ales, pe dinafara, mânat la siesta de vremea de-afara si de lipsa oricarei activitati, de orice fel, în intervalul dintre orele doua si cinci dupa-amiaza (magazinele-s închise, strazile pustii, ai impresia ca te afli într-un oras-fantoma...). Ies catre seara (alta viata, orasul parca a renascut, e de-a dreptul efervescent, în ciuda ploii care e mereu prezenta). Caut cele doua (singurele) magazine cu profil filatelic din Salamanca. Le gasesc usor, dar sunt dezamagit: nu sunt pentru filatelisti, ci pentru "turisti": marfa putina si modesta, la preturi exagerate, între 1001 de alte tipuri de suveniruri. Asta-i! N-am sa cumpar timbre din Spania...
Iar la hotel, murat pâna-n calcâie, mai zabovesc o târa în hol si urc la "nani". Trebuie sa fiu odihnit, caci pentru mâine avem programata de catre organizatori o excursie lunga (la Segovia) si de meteorologi, ca de obicei, multa... ploaie (shit!). În fine, om trai si-om vedea!
    Ziua 5: 20 noiembrie. Ma "destept" la ora opt, iau un mic dejun pantagruelic (plecam la drum lung si nu se stie niciodata...) si ma îmbarc, alaturi de alti câtiva "smecheri" în al doilea autocar, venit la câteva minute dupa primul, în care s-au înghesuit cei mai multi. Suntem bine dispusi, încântati de mica noastra ghidusie. Ne ridica moralul si vremea de-afara: e soare (incredibil!; aproape ca uitasem cum arata...) si nici un nor cât vezi cu ochii. Se anunta o zi superba, în ciuda prognozei pesimiste (meteorologii sunt, vezi bine, la fel peste tot). Pornim spre Segovia, cu o scurta halta la Avila, pret de-o cafea si trei-patru poze de departe, cu zidurile orasului care dateaza din secolul XI.
Carmen (ghida noastra) ne povesteste (de fapt, turuie...) tot felul de lucruri, de la istoria Salamancai si Avilei, la cum sa facem poze si unde-i mai bine sa ne bem cafeaua. Peisajul, de-a dreapta si de-a stânga soselei, e dezolant: un fel de platou/podis presarat cu bolovani imensi si inutili, impresionanti în felul lor, dar usor lugubri, datatori de fiori... Sosim la Avila, tacanim de trei ori din aparatele foto, hapaim în viteza o cafeluta si-o pornim voios spre Segovia, lasând în urma zidurile care împrejmuiesc, pe o lungime de 2,5 km, vechea cetate, refugiu al regilor Spaniei în fata invaziilor maure.
Drumul începe sa urce, ne apropiem de munti, e mai frig, peisajul se schimba... Spre piscuri, Cordiliera Centrala s-a îmbracat deja în mantie alba. Oricum, aici jos e soare, e bine! Sosim la Segovia si ne oprim la intrarea în oras, într-o vale traversata de un faimos apeduct construit de romani, acum 2.000 de ani (înalt de 30 de metri, ridicat din blocuri de granit suprapuse, fara nici un liant între ele).
O scurta paranteza, istorica: apeductul, pare-se, îl are ca initiator si constructor pe însusi Traian, cel care va fi, ulterior, adoptat de Nerva, se va înscauna imperator al Romei si va "vizita" Dacia (ca sa vezi ce mica-i lumea!).
Mai facem câteva poze si pornim la asaltul Alcazarului (impunator castel maur, ridicat de musulmanii ajunsi aici din nordul Africii, apoi - dupa Reconquista - sediu al regilor Spaniei). Se-junge la el doar pe jos, dupa un urcus destul de serios. Dau rapid o tura prin castel (care adaposteste si un mic muzeu al artileriei spaniole), ascult cu o ureche explicatiile cam sumare ale ghizilor si prefer sa urc în turn (conform afisului, "pe proprie raspundere"). Gâfâi pret de 149 de trepte, dar sunt rasplatit, acolo sus, de o priveliste de mare exceptie. Trag, nesatul, fotografie dupa fotografie. Mi se termina bateriile si cobor. Ne-adunam cu greu, usor obositi si un pic flamânzi si pornim spre "Portico Real", un resturant de lux amenajat într-un fost castel, la mica distanta de Segovia.
Suntem întâmpinati cu muzica (de prin partea locului) si condusi într-o sala care ar fi putut fi "a tronului". Un imens semineu în care ard câtiva busteni întregi încalzeste si îmblânzeste austeritatea salii. Începem festinul cu o fiertura traditionala de urechi de porc cu fasole alba. Urmeaza un adevarat spectacol: doi ospatari aduc pe o platforma trei purcei "de lapte", preparati dupa o reteta locala. Bucatarul-sef, cu aere de mare maestru, îi altoieste (transeaza...?) cu muchia unei farfurii pe care apoi o trânteste, în tandari, de podea. Am dreptul la un piciorus din spate, delicios. Manânc de mai-mai sa ma sparg. E bun rau! Nu-i invidiez de loc pe cei doi simpatici egipteni (Hisham si sotia) de-alaturi, care refuza porcul (musulmani, deh!), cerând în schimb peste... Vine si cafeaua, la urma, încheind o masa pe cinste.
Motai pe tot parcursul drumului de întoarcere. Nu sunt singurul... Ajuns la hotel, pornesc în compania celor doi greci (Kostas si Sotiris) sa cautam rost de-o bere. Nimerim într-un "Irish Pub" autentic si bem bere rosie, irlandeza, într-un valmasag de tineri (studenti/studente de pe la multele institutii de învatamânt ale Salamancai). Tipica taverna irlandeza pare un adevarat club al tineretului. Alde noi, vorbim de-ale noastre: cum e mai nimerit sa îndrumi un junior sa-nceapa o colectie filatelica; cum e cu falsurile; cum o sa decurga Congresul; cum o sa fie Palmaresul... Satui si (doar un pic...) obositi, ne retragem spre hotel. Si a fost ziua a 5-a.
Ziua 6: 21 noiembrie. Azi sunt programate doua evenimente importante (poate cele mai...): Congresul de filatelie pentru tineret (de la ora 9 la 18, cu o pauza scurta la prânz) si Palmaresul expozitiei (juriul a "tras tare" ca sa fie gata cu o zi mai devreme).
Sala mare de la parterul hotelului Abba Fonseca, rezervata Congresului, e cam prea mare pentru cei vreo 18 delegati care participa la lucrari. Se traduce în casti din engleza în spaniola si invers. Atmosfera e somnolenta, discursurile lungi si destul de anoste. Când parea ca lâncezeala a cam cuprins tot auditoriul, se stârneste un picut de samânta de scandal între delegatii spanioli si cei câtiva sud-americani care, pe rând, îsi revendinca reciproc nu-stiu-ce prioritati. Am un scurt dialog cu Lumir Brendl, coordonatorul din partea F.I.P. (la care ma înscrisesem, initial, cu o luare de cuvânt) si, cu acordul lui, decid sa tac si sa-i las pe iberi si pe ibero-americani sa-si "spele rufele" între ei. Îsi arunca între ei câteva vorbe mai "grele", dar totul decurge, totusi, civilizat. Evident, diferendul nu va fi solutionat si lucrurile se vor petrece în mod asemanator (mai mult ca sigur) la viitorul Congres si asa mai departe.
Dupa pauza de prânz (în care am asistat la o alta ceremonie de punere în circulatie a unei noi marci postale spaniole, de aceasta data dedicata sportului), lucrarile Congresului continua, oarecum pe "bisericute". În grupuri de câte cinci-sase, cordial si fara fasoane, se discuta deschis si cu pasiune chiar, adevaratele probleme ale filateliei la nivel de tineret. Frantujii au gasit o solutie de promovare a filateliei în scoli, punând (zic ei), bazele colectiei de tip "open class" înca de prin 1990 (culmea e ca au si argumente palpabile în acest sens, sub forma unor panouri expuse în sala). Posta spaniola atrage tinerii spre filatelie încurajând corespondenta între elevi prin tarife reduse la jumatate. Italienii au si ei programe de implementare a filateliei în programul educational din scoli. Aflu multe detalii interesante, învat multe din aceste discutii informale, colocviale. Mult mai mult decât din ce s-a spus de la tribuna "oficiala" a Congresului... Asa se scrie istoria asta, filatelistii par sa intre mai greu în niste tipare formale, pentru ca sunt condusi în primul rând de propria lor satisfactie si placere si abia mai apoi de "norme" si "legi"...
Dupa închiderea Congresului (în aplauzele asistentei...), fug repede la hotel sa ma pun la "tol de gala" pentru banchetul Palmaresului. Pe drum, pescuiesc (prin bunavointa unei secretare mai mult decât draguta) un caiet cu palmaresul, cald, abia iesit de la tipar. Pe pagina a doua sunt etalate doua fotografii: una cu juriul, cealalta cu comisarii. Eu nu ma vad decât cu un sfert de cap (s-au bagat în fata, si aici, tot altii...). Trec mai departe, ajung la litera R si filez lista cu premiile pentru exponatele din România: slab, slab de tot! Doua "diplome de participare", doua "bronzuri" si un "bronz-argint". Slab, dar explicabil, tinând cont de nivelul altor exponate, chiar asa "facaturi", cum le-am perceput cu totii. Juriul a judecat ce-a vazut pe panouri, nici nu si-a pus problema onestitatii participantilor, lasând responsabilitatea în "curtile" federatiilor nationale care au girat exponatele. Cam neplacuta pilula, dar o înghit ca n-am încotro...
Ajung la receptie relaxat, amuzat chiar de starea de stress a celorlalti care nu stiu înca rezultatele jurizarii. Fiecare asteapta cu nerabdare Palmaresul. Se dau, în prima parte a ceremoniei, Marile Premii al expozitiei. Pustanii laureati sunt de fata, îsi primesc premiile si pozeaza pe estrada unei turme dezlantuite de fotoreporteri si cameramani de la toate mediile locale si statale. Profit de "pozareala" si-l rog pe Klaus (comisarul austriac) sa-mi faca o poza alaturi de cele doua V.I.P.-uri ale serii (Seow Chuan Hoh - presedintele F.I.P. si Segundo Mesado Lobato - comisarul general al expozitiei). Baieti buni, cei doi pozeaza cuminti alaturi de mine fiind chiar încântati sa-l flancheze pe "el comisario rumano". Le multumesc si trec la masa, unde s-a adus deja supa de crabi (mmm...!). Seara continua în tonul unei petreceri obisnuite la nivelul asta, destul de scrobita si simandicoasa. Încheiem cu sampanie. Fug la hotel, sa ma descotorosesc de "smoc & pap" (în traducere libera: smoking si papion). Tot în jeansi e mai bine!
Afara ploua iar, dar mai ies un pic si ma învârt prin Plaza Mayor care pare mai animata decât în timpul zilei. Mai fac câteva poze nocturne cu turnul-clopotnita care domina piata si ascult baladele cântate într-un colt de un chitarist si-un acordeonist unul mai pitoresc decât celalalt. Murat bine de ploaie, ma retrag în hotel pentru o baie fierbinte si-un somn de voie... Mâine se-nchide expozitia, nu mai avem treaba decât spre seara, când ne vom lua în primire colectiile.
Ziua 7: 22 noiembrie. Zi libera, peste tot. Facem inventarul comisarilor "cazuti" la datorie: Leda Theocharides (din Cipru) si Kostas Panitsas (din Grecia) au guturai, sunt la pat. Ceilalti înca rezistam cu bine climei ploioase si reci care continua sa ne tortureze nervii si sinusurile. Pornesc sa vizitez, înca o data si în detaliu, cele câteva repere emblematice ale orasului. Cumpar carti postale si câteva suveniruri, pentru cei de acasa. Timpul trece mai greu azi. Mi-e greu sa nu fac nimic. Intru într-un "Internet Cafe" si-mi rezolv corespondenta electronica. Merg la o noua festivitate de lansare a unei alte marci postale spaniole, urmata de obisnuitul cocktail la palatul Figueroa. Oamenii-s mai tristi, se-apropie plecarea spre casa. Mâine va cam "batea vântul" prin aceasta superba sala...
Ma mai "murez" un pic prin ploaia care continua sa ne persecute si ma-ntorc la hotel. Încep sa-mi fac bagajele, mai atipesc o vreme cu ochii la televizor, încet (prea încet) se-nsereaza. E timpul sa mergem la "carpa" administratiei expozitiei, sa ne recuperam exponatele. Totul decurge operativ. În ciuda faptului ca expozitia s-a închis abia la ora sase seara, pâna pe la zece totul e demontat, ambalat, gata de predare. Car, cu truda, exponatele si mai ales premiile (plachete mari, din lemn si metal, oferite tuturor expozantilor, cataloage, diplome,...) pâna în camera, le las acolo vraiste (oi vedea eu, mai târziu, cum le-nghesui prin bagaje...).
Jos în hol ma-ntâlnesc cu Klaus si pornim la întâlnirea pe care tocmai am stabilit-o cu "corpul secretarial" al expozitiei (vreo patru studente din Madrid, dragute si foarte eficiente... profesional). Nimerim, însa, în alt local, o discoteca amenajata într-un palat feudal de-acum vreo sase sute de ani. E lume multa, majoritatea tineri, evident, dar nu-i bai, suntem si noi (ori macar ne simtim) cu vreo douazeci de ani mai tineri decât aratam. Intram în vorba cu doua fete venite în Salamanca la studii. Sunt frantuzoaice, din Lille, asa ca franceza mea se dovedeste foarte utila. Catre miezul noptii, spatiul si asa strâmt al discotecii devine sufocant. Nu sunt scaune, nici mese, doar trei baruri largi. Lumea danseaza cu paharele în mâna. Hainele sunt îngramadite pe jos, prin colturi. Totul e simplu, inclusiv relatiile între oameni care dau aparenta ca se cunosc toti între ei. Muzica e aceeasi, ca peste tot. Într-un târziu, ne urnim spre hotel, la terminat bagajele.
Reusesc, cu chiu cu vai, sa îndes aproape totul prin gentile cu care-am venit (bietul Klaus, a fost obligat sa cumpere o valiza noua ca sa-i încapa toate cele...). Îmi ramâne pe-afara o sticla de vin spaniol ("tinto") pe care-o cumparasem "pentru acasa". Ma hotarasc s-o lichidez pe loc, ceea ce si fac. Ma sui în pat cu gândul la zborul de mâine si "zbor" instantaneu în lumea viselor...
Ziua 8: 23 noiembrie. Totul e pe fuga: micul dejun, coborârea bagajelor, îmbarcarea în autocarul care ne va duce la Madrid, la aeroport. Ne luam ramas bun de la gazde, le multumim pentru tot si toate, în sfârsit plecam. Pe drum, acelasi peisaj dezolant (pietre mari si arbusti... pitici), aceeasi ploaie care nu se-ndura sa ne ierte nici chiar acum, la plecare. Ne mai oprim pe drum, pret de-o cafea si ajungem la aeroport cam cu... trei ore mai devreme de cursa mea, spre Paris (altii aveau "check in"-ul imediat...).
Rezolv rapid formalitatile vamale si zabovesc cu Klaus la una pâna la patru beri într-unul din restaurantele aeroportului. În fine, urc într-un Airbus 321 aproape gol (suntem vreo 6-7 pasageri si ne bucuram de atentie sporita din partea personalului de bord care nu prea are treaba). Fotografiez prin hublou Atlanticul, de la o înaltime de 11.000 de metri... Schimb avionul la Roissy - Charles de Gaulle, dupa ce-am întrevazut, printre norii josi, un Paris cam plouat si nu prea vesel.
În cursa Air France spre Bucuresti e mai multa lume, dar în tot cazul, mult mai putini decât la venire (sunt înca destui românasi care pleaca cu "one way ticket"...). Am parte de un zbor destul de bezmetic (furtuna de înaltime, izbituri ale vântului care obliga pilotul sa coboare rapid de la 11.000 la 3.000 de metri, lumini stinse, usor început de panica, ma rog: tot tacâmul).
Ajung, în fine, la Bucuresti putin înainte de miezul noptii, suficient de târziu dupa plecarea lui Bush ca sa nu am probleme de asteptari si întârzieri neplacute. Sunt putin obosit, dar sunt gata - de-ar fi nevoie - s-o iau de la capat. În Spania, ori în oricare alta parte a largei lumi, a lumii "noastre", a filatelistilor...
Autor Serban Dragusanu presedinte AFB
Articol publicat in "Filatelia-nr.559" din decembrie 2002